O persoana a carei
puritate o face sa poata dialoga cu fiintele din invizibil este
Claudia, o fetita de 15 ani din Germania. Aceasta, pe langa
clarviziune, are capacitatea de a se dedubla, calatorind apoi in
lumile astrale impreuna cu ingerul ei pazitor. Cel mai des
viziteaza regatul zanelor. Dar si in stare de veghe ea se
intalneste cu ele si se joaca impreuna. Acestea ii povestesc despre
natura, despre plante, dezvaluind totodata foarte multa curiozitate.
Claudia are prieteni si pitici (de ex piticul Molly), care
o urmeaza chiar si in casa, si elfi (de ex Serenzeno)
Ea descrie aventura
intalnirii ei si a prietenilor cu doi pitici, Persel si Kerbel. Totul
a inceput intr-o seara de iunie din 1998, cand Claudia impreuna cu
mama ei stateau in pat; deodata, ea vazu doua siluete sarind pe
deasupra patului si asezandu-se apoi pe cearceaf. Asa cum a aflat
chiar de le acestea, era un pitic batran, in varsta de 180 de ani, pe
nume Persel, care avea o fata zbarcita, ochi veseli si burta mica. Pe
celalalt, mai tanar, il chema Kerbel, avea doar 80 de ani, era slab
si purta o cipilica. Kerbel era cel mai hazliu, avea multe ganduri
comice, dar nu putea sa vorbeasca limba oamenilor. Batranul Persel
trebuia sa traduca tot timpul ce zicea el. Ei i-au povestit Claudiei
ca sunt pitici de casa si de curte, iar locuinta ei este ultima in
care au ajuns. Totul era neobisnuit. In mod normal ei ar ocoli
oamenii, pentru ca in zilele noastre acestia nu vor sa mai asculte
sfaturile piticilor. Oamenii le ingreuneaza munca, distrug natura,
arunca gunoaie peste tot, ceea ce ii face foarte furiosi pe pitici.
De bunica ei, care tot
timpul lucra gradina cu sapa, nu puteau decat sa se minuneze. Pentru
Persel era excelenta ideea de a planta trandafiri langa patrunjel.
Combinatia de mirosuri e atat de inedită!
Spre deosebire de oameni,
piticii nu dorm. Intr-o seara, Claudia il intreaba pe mai varstnicul
Persel daca Kerbel are voie sa mearga cu ea in excursia scolara.
Acesta i-a dat voie, dupa ce Kerbel a promis sus si tare ca nu va
produce neplaceri. In noaptea excursiei a stat intr-unul din pantofii
de sport al Claudiei, care, dupa cum a spus el, "erau caldurosi
si inca nu miroseau urat".
In timpul excursiei,
Kerbel a stat pe umarul Claudiei, a ajutat-o sa faca mancare; in
rest, se juca cu copiii, sarea printre ei, le zburlea parul celor
care erau rai. Pentru mai mult decat atat se pare ca nu i-a ajuns
energia sa subtila. Consuma foarte multa energie daca voia sa
influenteze ceva in lumea naturala. In autobuzul scolii, si-a
schimbat de foarte multe ori infatisarea – o data era o floare,
apoi un animal, iar pe urma s-a facut invizibil.
Kerbel i-a spus odata
Claudiei ca, in mod normal, ei nu prea aveau de-a face cu lumea
oamenilor, nu intelegeau multe lucruri pe care le faceau acestia,
majoritatea oamenilor nici macar nu-i puteau vedea, si cei cativa
care puteau s-o faca ii goneau si ii certau.
Claudia l-a intrebat de
ce oamenii nu mai puteau sa-i vada. Piticul i-a răspuns astfel:
"Acest lucru are legatura cu iubirea dintre oameni dar si cu
hrana. Un om care poate vedea piticii sau poate avea incredere in
pitici are intotdeauna o aura luminoasa. Noi vedem asta si ne
putem da seama ca de la acel om nu vine nici un pericol. Asemenea
oameni ne pot vedea, dar nu neaparat. Unii nu pot pentru ca nu au
timp, nu au nici un interes sa o faca, sau pur si simplu nu pot, asa
cum e mama ta. Piticii nu inteleg multe lucruri din lumea oamenilor.
Este o experienta noua si placuta, dar si periculoasa sa te apropii
de oameni, asa cum ne-am apropiat noi de tine, Claudia. Este
periculos mai ales pentru ca tu ne poti vedea."
Intr-o excursie, Claudia
si mama ei au ajuns intr-un magazin de pietre pretioase, unde Persel
si Kerbel s-au imprietenit cu fiintele care păzeau bijuteriile.
Acestea au explicat ca lor li se datora energia vindecatoare a
cristalelor şi a pietrelor pretioase.
Intr-un raion cu plante
pentru gradina, ei au vazut pentru prima data pomi care stateau in
ghivece. Piticii au devenit furiosi, dar si extrem de tristi pentru
ca oamenii le puteau face asa ceva pomilor si plantelor. Ei au
explicat ca acolo unde oamenii pun ingrasaminte plantelor, piticii nu
se mai pot apropia, caci mirosul este insuportabil.
Probabil ca multora le va
fi greu sa considere aceste povestiri realitate. Dar dacă luăm în
considerare faptul ca foarte multi copii din zone geografice şi
culturi foarte diferite spun asemenea povesti (un copil din Karnten,
un baietel din Luneburger Heide, o fetita din Padurea Neagra, alta
din Hawai si una din Noua Zeelanda) şi descriu asemanator zanele,
atunci cu greu se poate accepta ideea ca este vorba doar de fantezia
lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Daca doresti sa-mi spui parerea ta despre acest articol sau sa mai adaugi ceva, te rog sa scrii mai jos.